Cromolitografie
semnat dr. jos: Mişu Teişanu, 1919. Inedit.
Popescu Gogan, Petre
ECOURI EMINESCIENE ÎN ARTA PLASTICĂ
- Bucureşti: Editura Meridiane, 1989.

Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vîntul jalnic bate-n geamuri
Cu o mînă tremurîndă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată ?
Tu auzi păşind în tindă -
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă,
Să te vezi pe tine însăţi
Visătoare, surîzîndă. I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -
De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Aşezînd genunchi şi mînă cînd pe-un colţ, cînd pe alt colţ,
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit
Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.
Iar de sus pîn-în podele un painjăn prins de vrajă
A ţesut subţire pînză străvezie ca o mrejă;
Tremurînd ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat;
Înecată de lumină e întinsă în crivat.
Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri;
Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.
Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,
Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie,
Şi sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie,
Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat;
De a vîrstii ei căldură fragii sînului se coc,
A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc,
Ea zîmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mîna sa el rumpe
Pînza cea acoperită de un colb de pietre scumpe;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă.
El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -
Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte -
Ea zîmbind şi trist se uită, şopoteşte blînd din gură:
- Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi -
Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
Şi Narcis văzîndu-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
Şi de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă,
Cînd cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
Subţiindu-şi gura mică şi chemîndu-se pe nume
Şi fiindu-şi şie dragă cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă
Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
Idol tu ! răpire minţii ! cu ochi mari şi părul des,
Pentr-o inimă fecioară mîndru idol ţi-ai ales !
Ce şopteşte ea în taină cînd priveşte cu mirare
Al ei chip gingaş şi tînăr, de la cap pîn’ la picioare ?
„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător
Şi strîngîndu-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
Şi de-aceea cînd mă caut în păretele de-oglinzi,
Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz
Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,
Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
Şi atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz -
Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz ?
Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.
Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
Gură tu ! învaţă minte, nu mă spune nimărui,
Nici chiar lui, cînd vine noaptea lîngă patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil !"

Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat.
Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;
Şi atuncea cînd spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
- O, rămîi, rămîi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc
Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,
Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit.
O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triştii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi !
El s-aşează lîngă dînsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:
- O, şopteşte-mi - zice dînsul - tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Şi-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braţ rotund îl pipăi,
Cînd pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
Cînd sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
Şi cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
Şi cînd inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
Cînd pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
Şi nu pot să-ţi spun odată cît - ah ! cît îmi eşti de dragă !
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
Căci pe rînd şi-astupă gura cînd cu gura se adapă;
Unu-n braţele altuia, tremurînd ei se sărută,
Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută,
Ea-şi acopere cu mîna faţa roşă de sfială,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

S-au făcut ca ceara albă faţă roşă ca un măr,
Şi atîta de subţire, să o tai c-un fir de păr.
Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plîngînd,
Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gînd.
Toată ziua la fereastră, suspinînd, nu spui nimică,
Ridicînd a tale gene, al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocîrlie,
Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie,
Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mîndru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămîne trist şi gol,
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
Şi din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd ?
Prin ei curge rumenirea, mîndră, ca de trandafiri,
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -
Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plînsorile pustie...
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar ?
Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stînge,
Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge !

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii,
Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrîn fără de minţi,
Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi ?
Să te primbli şi să numeri scînduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac !
Alungat-o-ai pe dînsa, ca departe de părinţi
În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. VII

Sură-i sara cea de toamnă ; de pe lacuri apa sură
Înfunda miscarea-i creată între stuf la iezătură ;
Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremăt, ce le scutură pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmă.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu plete negre,
Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bună vreme, măi băiete !" -- "Mulţămim, voinic străin !"
-- "Cum te cheamă, măi copile ?" -- "Ca pe tată-meu -- Călin
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă ?
'Zburătoru-ţi este tată si pe el Călin îl cheamă'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatră sură două turte în cenuşă,
Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă ;
Hârâită, noduroasă stă în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche ;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată
Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată ;
Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coscovii păreţi
Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.
O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie
Printre care trece-o dungă mohorâtă si gălbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.
El s-aşază lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,
Pleacă gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamă,
Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,
Spăriet la el se uită... i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni si nu cutează.
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spăriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
Si pe rând s-astupă gura, când cu gura se adapă.

De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.
Lîngă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.
Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
Ţapăn, drept, cu schiptru-n mînă, şede-n perine de puf
Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine-n a lui mînă mîna gingaşei mirese.
Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.
Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mîndrul soare, şi pe nună, mîndra lună.
Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bîzîit ca de albine ?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.
Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec;
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii,
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten;
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:
- Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.