POEM PENTRU LUMINA OCHILOR
Se spune că, murind, în scurta clipă A ruperii de cele ce iubim, Mai revedem frumoasa-ne risipă De viaţă, sub un arc de cer sublim, Ca dintr-un zbor, cu şesurile-i scrise De zile-gemene născând din sorţi, Cu zări de dor ce ne-au rămas închise Ori s-au deschis, misterioase porţi; Cu munţi pâcloşi de îndoieli, şi creste De izbândiri, şi văi adânci de plâns; Cu mările iubirii, o poveste În care veşnicia ni s-a strâns; Cu aurii poieni voluptate În care-am fost copii, femei, bărbaţi, Cuprinse lin de-amurguri şi-nnoptate Apoi, ca nişte ochi înlăcrimaţi Se spune că-n această fulgerare Miimile secundei vor fi ani Şi-ntre văpăi de sunete şi culoare Ne-om retrăi c-un pătimit elan, Şi toate câte-n viaţă ne părură Amare, dulci, ades de nendurat, Îşi vor ivi întreaga lor măsură Ca-n negrul nopţii cerul înstelat. Un văz secret, imens, se va deschide, Suflet al celui adormind domol Sub pulberile pleoapelor livide. Un văz adânc, dar către nimeni sol... O, dragii mei ochi, prunci ai feţii mele, Puţini miopi, naivi şi plânşi ades, Privirea voastră m-a legat de stele, Voi, florile luminii mi-aţi cules! Zeiescul văz deschis avid în pripa Plecării mari, oricât de plin de har, Ne-nstare-i a lăsa cuiva din clipa Străfulgerării un clipit măcar. Ce vede el, e numai pentru sine, Nepovestit, de-o gură vie, vis. Mări de-ntâmplări trăite, văi, coline, Revin inconştientului abis. Doar ce-mi daţi voi, ochi vii, se poate spune Şi-nchipui-ntr-alt fel în tainic gând. Chiar de-aş orbi, în mine vor rămâne Să le refac, minunile, pe rând. Câmpuri cu flori, voi povesti odată Cum sta aleanul meu cu faţa-n sus În iarba verii lin de vânt mişcată: Voi povesti cum anii mi s-au dus În umbrele păduri tomnite, Sperând s-apuce marile ninsori; Voi spune cum, tu, alb al albei pite, Te-asemeni cu întâile-mi candori; Voi povesti de tine, arbor verde, Cum ploii de noiembrie te-ai dat, Şoptind că numai frunza ţi se pierde, Că ai mai fost şi vei mai fi-nviat; Voi povesti de voi, grădini cu roade, Ce semănaţi cu anii mei cei buni În care-am zămislit prelungi balade Despre-al iubirii rug şi-ai ei tăciuni; Voi povesti cum răsăreau pe chipul Aproapelui surâsuri şi tristeţi; Cum alb se morărea sub mări nisipul Ningând în sus pe ţărm fierbinţi nămeţi... Se spune că, murind, în scurta clipă A ruperii de cele ce iubim, Mai revedem frumoasa-ne risipă De viaţă, sub un arc de cer sublim, Şi toate câte-n traiu-ne părură Amare, dulci, ades de ne-ndurat, Îşi vor ivi întreaga lor măsură Ca-n negrul nopţii cerul înstelat... O, dragii mei ochi, scumpa mea privire, Să cântăriţi de pe acum ce-a fost, Ca viaţa mea, nu moartea-mi să prefire Al fiecărei clipe, preţ şi rost! Şi adânciţi cu-aprins nesaţ în lume, Un mai aprins nesaţ să crească-n voi, În timp ce-n mine-ncet or să se-adune Zilele vii şi nopţile şuvoi. Să fiu atât de plin de frumuseţe Şi-atât de nesătul de ea, încât Să nici nu ştiu că-n voi au fost să-ngheţe C-un lung fior noiane de urât. Şi-atât de-npătimit să fiu de toate Câte priviţi, clarvăzătorii mei, Încât să mi se pară că străbate Prin voi, din mit, privirea unor zei. Şi-atât să cred că darurile voastre Nemuritor mă fac pe-acest pămînt, Încât sub fulgerările albastre Murind cândva, să mă aud cântând. |