NATURĂ VIE CU CEAŞCĂ ALBASTRĂ
Când somnul casei cade ca o iarnă În munţi, născând geroasele tăceri, Şi viaţa mea imaginea-şi toarnă De-o văd deodată altfel, ca-n păreri... Când nesperat, rămân numai cu mine Şi libertatea nu ştiu cum s-o-ncep, Spre miezul nopţii, suspinând de bine Şi ignorând vicleanul timp sirep... Cerând bucătăriei mii de scuze Că somnu-i stric, trag masa într-un colţ, Las focul mic, pun de cafea; ursuze Stau ceştile în rând. Şi trag la sorţi. Ceaşca albastră! Nu ştiu ce să fie Că mai întotdeauna pică ea Să-mi ţină fără chef tovărăşie În veghea cu ţigară şi cafea... Loc bun şi-acesta pentru împăcare, Îmi zic, privind umilul şorţ din cui. Eu pot de-oriunde să privesc spre-o zare Ce nu-i văzută de-ochiul orişicui. Ce binecuvântare să se-arate Vederii mele clarul altceva, Această limpezire de păcate, Minunea-ngăduirii de-a Vedea! Ceşti, farfurii şi gingaşe pahare, Umile slugi, eu bănui când se sparg Că-au vrut să moară-aşa din disperare Şi dintr-un dor ascuns al lor de larg. Ne-asemănăm. Şi eu cu uşurinţă Pot să mă sfarm precum acest cristal. Privind din cioburi către nefiinţă Ce-am mai rămas: răsuflet, abur pal. Mici evadări în nopţile ce-adună În noi, înluminatul dor. Socot Că am putea odată, împreună, Ceaşcă albastră, să fugim de tot. |