* * * Pom galben luminat de dinlăuntru Cu stelele-ntomnării ce te-a-nvins, De m-ai lăsa-ntr-o frunză-a ta să intru Să pot în taină plânge ce-am de plâns! Crezând încă în trainica-nfrăţire Cu ramul tot mai gol şi greu de frig, Aş mai putea c-o ultimă uimire Speranţa-n veşnicie să mi-o strig. M-ai auzi doar tu şi prins de milă, Căderea încercând să mi-o amâi, Ai porunci un timp să mă mai ţină Creanga acolo sus în vântul şui. Ce vară-ar năvăli în fibra moartă, În secile nervuri, ce amintiri! Pieirea mea ar putea fi astfel o artă A-nchipuitei supravieţuiri. Pom luminat de însăşi umbra sacră A morţii care creşte-n noi de vii, Ia-mi sufletul în tine ca-ntr-o lacră, Când înverzeşti, mereu să mă re-nvii! |