LACRIMI
De-o parte bucuria sălbatică de-a fi. De ceealaltă spaima, continuă, adâncă. Un nor pâcloase aripi cu nepăsare mişcă A soarelui lumină-nserând-o-n plină zi. Ce-ţi spune oare visul acelei primăveri Când începutul încă era vieţii noastre? Pe lângă-această clipă ce nu ştim dacă e Sfârşit ori miez, îmi pare o palidă poveste. Într-un abis de flăcări anii ne cad vuind. E trupul meu acolo ce mistuit se pierde, Şi trupul tău, de mine atât de mult iubit. Din ce am fost, ce suntem, cum suntem se mai vede. Imploră-mă, cu râsul curajul să-ţi redau; La rândul meu o rugă de lacrimi vin să-ţi dărui: Nu te uita-n adâncul în care ardem vii, Nu mă lăsa-n deşertul de temeri să mai stărui! Să ne salvăm de este posibil în vreun fel, Încearcă să descoperi cu vicleşug o cale! Cât de sărman ţi-e gestul de-alint şi-acest sărut Şi cât de-ntunecată şoapta-ţi de consolare! |