CLEPSIDRĂ DE CARNE
Cu-acest trup plângător nu mai am ce vorbi – Doar cuvinte de spaimă ştie să-mi spună. Ca dintr-o casă cu umbre în care bănui stafii M-aş muta de-aş putea mai spre sori, mai spre lună. Înăuntru-i mereu întuneric şi frig; Tind în sus, el în jos; mă înalţ, mă coboară. Bate-n sufletul meu precum valul în dig, Mă urăşte şi n-am cum să fac să nu moară. Numai ochii îi am credincioşi şi cuminţi. Ei mă fac să trăiesc într-o tandră privire Fericită-n lumina acestei lumi de fiinţi Solidare-n destinul de a fi, de murire. Era totul pierdut încă de la-nceput? Un plămân respirând, o clepsidră de carne, Strecurând un nisip purpuriu, doar atât? N-am să cred că viaţa-mi aici în zadar e! |