A FOST ODATĂ
Cât de grăbită cade-acuma seara! Orbeşte brusc fereastra şi în pupila-i neagră Văd cum se oglindeşte serafică ninsoarea. Înseamnă că e iarnă, îmi zic, din nou e iarnă! Ce repede se-ntoarse, abia mi se-ncălziră În scurta vară oasele fragile Şi n-am nimic mai cald să le acopăr. Carnea subţire e de văzul lumii Tremur în ea de când mă ştiu, chiar vara Un vânt de nord la inimă-mi pătrunde. E iarnă deci. S-o mai iubim şi-aceasta Aşa cum le iubirăm pe toate celelalte, C-o nemărturisită şi dulce disperare, Cu frigul presimţirii, cu patima grăbirii, Cu roşul îndrăznelii, cu blânda-ne sfială... Am mai văzut această imagine a lumii – Se da văzduhu-n leagănul alb şi ameţeam, Răsufletu-i de gheaţă şi-l strecura în mine, La focul meu vremelnic vecia şi-o-ncălzea. Am mai văzut această imagine, în zare O aripă gigantă de pasăre în zbor. Când ea deja departe era-n nemărginire Cădea-n rotire albă o pană dintre nori. Când pasărea departe zbura-n nemărginire Eu mai speram că încă e sus pe cerul meu, Şi-n gerul alb din oase şi-n carnea-mi viorie O şoaptă de iubire cu plânsul îngânam. La fel şi-acum, la fel ca şi-altădată Mi-e frig şi ard şi cred încă-n poveşti, Le-oi mai trăi pe toate, aceste ierni, departe Într-un iglu albastru şi fără de fereşti. Va fi-năuntru vară şi iarnă laolaltă, Îmi va fi cald de-a pururi, zăpezile vor arde Şi vor lăsa în vatră troiene mari de jar... A fost odată-o iarnă, am să-mi încep povestea, A fost odată-o iarnă, o pasăre, un fulg, A fost odată-un leagăn şi un văzduh, o pană, A fost odată-o iarnă şi-n iarnă-a fost un trup Şi-n trupu-acela iarna ningea neîntrerupt Cu rece şi fierbinte zăpadă de zăpadă, A fost odată-o iarnă, a fost odată-un fulg... |