* * * Vezi, lumea care uneori mă fură Cu ispitiri orbind prea slaba-mi poză, Abia de simt a sorţii-ntorsătură, Singurătăţii iar mă-napoiază. Aici, ca într-o blândă înserare Cu limpede văzduh, răzbat distincte Vuirile atotrăscolitoare De-abţineri, de supuneri, de instincte. Cercul din care largul mi se-arată Jur-mprejur cât gândul îl cuprinde, E sfântul loc statornicit, durată Şi spaţiu ce tiranic mă pretinde. Să fug e visul; voia, de-a rămâne. Şi zbaterea aceasta o va scrie Un deget orb pe sterpele ţărâne Ale uitării, cu melancolie. |