* * * Mi-e dor de-un duh ce-abia să mă atingă, Prezenţă vie şi intens abstractă. Să fie ca o undă răcoroasă A unei răsuflări închipuite. Să fie vară, ori să ningă, Şi fie-a cărnii ca oricând plăcerea, Când m-aş retrage pe furiş din hora Năvalnicelor simţuri înşelate. Ce-mi dete trupul este pus deoparte: O disperare-a stingerii, străveche Boală a cărnii, presimţind ca fiara Singurătatea morţii, a durerii. Ia-ţi mâna de pe braţul meu, zadarnic Îmi stai alături sufletul să-mi bucuri, Eu propria-mi durere-o ştiu mai bine, Tu pe a ta, iubite drag, străine! De s-ar putea chiar să murim deodată Cu trupurile-apoi zăcând alături, Două singurătăţi învecinate Am fi, ţinuţi de-acelaşi somn de moarte. Visez o mult mai sigură unire, Un gust al vieţii mai uscat, mai rece, Un duh mi-aş vrea de pe acum pereche, Veghind văpaia cărnii ostenite. Mi-e dor de-un duh ce-abia să mă atingă, De-un fără grai consens, de-un act suav. Să-mi nasc curajul de a şti ce singur Mi-e trupul lângă-al tău, copil bolnav. |