* * * De ce-mi este-n afară tristeţea mea nu ţine. Uimire-mi doar inspiră, mânii ori încântare A lumii colosală mişcare vuitoare. Găsesc tristeţii mele motivul doar în mine. Suiri, căderi, morţi, naşteri, istorii de-o secundă, În început sfârşitul; nou-n declin murmúră; Sevă în sevă curge viaţa-ne rotundă Ca roata unui şarpe ce-şi ţine coada-n gură. Acestea toate-s, viaţă. Şi locul meu ca-n moară Al bobului ce-n pulberi de boabe cade-n goană. Mai rău decât atâta, de-ai fi un strop de hrană, Ce-mi poate face lumea, mai groaznic să mă doară? Ce-mi poate face lumea ca mai uşor să-mi fie C-un suflet cum e mielul şi trupul ca o fiară? Eu înţeleg din râsu-i doar că ea-i pururi vie, Pe când nimicnicia-mi mai scurtă-i ca o vară. A fi aici şi acuma, ori a fi fost altunde Şi altcândva, tot altceva înseamnă? Eu de la începuturi străbat un drum de toamnă – Misterul despărţirii de-o viaţă mă pătrunde. Şi-atuncea înlăuntru-mi, într-un adânc fierbinte Tristeţea mea se naşte din dulcea neputinţă De-a fi mai mult cât semnul lăsat în măr de-un dinte, Din faptul fără seamă de-a fi numai fiinţă. |