POEM IMPOSIBIL
Într-o zi trebuia să ne treacă prin gând O idee năstruşnică, pălmuindu-ne spaima latentă: Să ştim măcar unde, dacă nu vom şti când... Ah, jinduiam o umbroasă grădină cu mentă! Cine poate în viaţă să se tragă deoparte Ferit de-a mulţimilor goană avidă, Ar putea să rămână liniştit şi în moarte, Culcat ca în patu-i, într-o albă firidă. Aşa precum unii dintr-ai lumii mai mari. Dar cei fericiţi sunt rămaşii pe veci pe lângă casă În adâncul grădinilor, coborâţi de gropari În morminte pe care din ram cade vara câte-o fructă zemoasă. Obosit e pământul de morţi, cimitirele gem; În crematorii tone de scrum în urne uitate. Aerul plin de suflete apasă pe tot ce avem Şi ne arde plămânii şi iubirile toate. Scrum lângă scrum şi os lângă os vom petrece Cândva timpul larg de tăcere şi umbră. Dar mereu ne vom naşte, nicicând să nu sece Lumina zburând peste lumea-ne scumpă. Adieri printre crengi, parc-ar plânge-un copil – Cimitiru-i bătrân, frunza grea îl ascunde. E frumos acest loc pentru-un veşnic exil, Anotimpuri se trec şi aici ca oriunde... Cum vom fi dintre vii blând făcuţi nevăzuţi, Hotărând aşadar pentru-acea întâmplare, Am pornit dup-un timp foarte gravi şi tăcuţi Să găsim locul bun potrivit de-aşezare. Era frig. Fulguiau raze reci peste cruci, Vântul iute ardea ca un plesnet fierbinte. Am fi vrut să fugim şi priveam ca năuci Câmpu-acesta absurd presărat cu-oseminte. Din cartofi cresc cartofi şi din grâu creşte grâu Pentr-un craniu-ngropat nu mai e nici o lege. Gol de gând în adânc, ca o piatră de râu, Apă vie nu e viaţă-n el să mai lege. Te priveam, ca un crin scânteia-ntra-acel ceas Fruntea ta. Te-nchideam într-un vis de vecie Să te iau de-oi pleca, să nu-ţi spun bun rămas Cât în noaptea-i vecia, morţi şi vii o să ţie. Doi pe doi, cât un pat, să-ncăpem amândoi, Nici în soare prea mult, nici prea mult către umbră. Vom sădi doi caişi cu prea nobil altoi Să rodească-n zadar pe moşia-ne sumbră. Vezi, demult îmi doream, căci sunt neam de ţăran, O curea de pământ peste care s-asude Viaţa mea ca un bou blând trăgând an de an Plugul greu, pregătind pâinea sfintelor trude. Şi acum dau răspunsul ascunsului dor! Voi avea ce-am dorit, acest petic de glie. Voi cădea-n stratu-i ud ca sămânţa-n ogor, Dar sterilă,-n nimic neputând să învie. După-un timp, nu ştiu cît din ce este un veac, Când va fi peste noi o totală uitare, Zuruind, os cu os, vom fi strânşi într-un sac Şi vom fi azvârliţi altui mort la picioare. Căci e spaţiu puţin, cimitirele gem, Se revinde cu spor, e-un negoţ de morminte. Ce mizerie curge sub solemnul recviem Şi-napoia cuvintelor invocând cele sfinte! Te previn, după ani vom fi puşi în alt sac De-astă dată mai larg şi-alte oase să-ncapă. Şi acum cu un nou proaspăt leş sub capac Aştepta-vom al adâncului ospăţ să înceapă. Un coşmar de-am mai fi în vreun fel simţitori! Să sperăm, însă, pacea nevieţii depline, Ca şi când nenăscuţi, nici n-am fost muritori Şi de-aceea-nafară şi de rău şi de bine. Să sperăm că va fi osul nostru pustiu, Fără duh ca o piatră pusă bază la vetre. Ori ca lemnul din masa pe care poeţii ne scriu... Dar ce ştim noi oare despre lemn, despre pietre? |