VECIE
Să fim. Să zboare timpul. Izvorul să murmúre, Fluvii să cadă-n mare, arbori să crească lin. Norii foşnească-n ceruri ca vulpile-n pădure, Să se-nmiereze-n gingii de vipere venin. Să se-mplinească-n oaie mielul sortit pieirii, Şi mâna jertfitoare slăbească-ncet şi ea; Zămislitori, să treacă în veşnicie, mirii; Să stea pe ramuri frunză şi după frunză, nea. Să fim. Să zboare timpul. Durata să ne-mpartă În secole, secunde şi anotimpi cuminţi. E frig şi cald şi bine şi rău în această soartă Ce ţine-n ea puterea fragilelor fiinţi. Să fim. Să zboare timpul. Dar clipa noastră, strânsă Ca lacrima în geană, să cadă pregetând Precum o frunză stinsă pe lângă trunchi prelinsă, De-o alta repetată nemaifiind nicicând! Să fim! Revoltă blândă e-acest „a fi” din fire Ce ne sfârşeşte graba şi pune semn frumos Pe toate ale noastre izvoade de iubire. Să zboare timpul, viaţă, de-ţi este cu folos! |