PĂMÂNT, CU TINE
Pământ, cu tine-un tainic colocviu aş începe – E-un timp când după-absenţe te-ntorci lângă părinţi. Cumplită maică, iapă prea sfântă peste iepe, Ţi-am fost şi eu odată un mânz cu nări fierbinţi. Ascultă-mă! Tu, care mai mult decât oricine De la-nceput ştiut-ai ce sunt, ce vreau, ce pot, Ridică-mbrăţişarea-ţi de iarbă către mine, Al tău am fost, al tău sunt, al tău voi fi de tot. Vezi, după cum pun talpa, ghiceşti ce grele lesturi De dragoste, ce frâne nu m-au lăsat nicicând Să uit de obârşia-mi. Ce-a fost în plus sunt resturi Dintr-un ospăţ lunatic ce nu rămâne-n gând. Şi totuşi câtă temă-mi inspiri, ce frig îmi suie Spre inimă la gândul că tu mă stăpâneşti! Trup rupt din altă carne, al tău şi-al nimănuie, În ce singurătate-mi curg zilele-omeneşti! Ascultă-mă, poţi spune prin şoapta frunzei tale Ceva de mângâiere, ca eu să înţeleg Că mila ta mi-e-n preajmă? Că între munţi şi vale Şes înflorit şi râuri, cu mine eşti întreg? Poţi tu să-mi spui în noapte cu glasul stins de greieri Şi-n zori cu glas de păsări un basm liniştitor, Când somnul meu şi veghea, duh alb, mi le cutreieri, Să nu mă surp în spaimă, să nu mă înfior? O, înfricoşetoareo! Splendoare grea de viaţă, Am şi uitat acuma ce vrut-am să te rog... Lucerna ta miroase a bine, a speranţă, M-a ameţit suflarea ta dulce ca un drog! Iubeşte-mă! Chiar asta doream să-ţi strig, desigur, Măcar cât pe o floare te rog să mă iubeşti! Cândva, trecând ca valul peste-ale morţii diguri, Lujer să-ţi scurg spre-adâncuri luminile cereşti. Iubeşte-mă! Iubirea ţi-o voi întoarce-ntreagă – Tot ce hrăneşti şi aperi şi stingi şi-nalţi, mi-e sfânt. Râzând, plângând, văd clipa: spre nevăzut aleargă. Încetineşte-i goana, iubeşte-mă, pământ! |