AUTOPORTRET
Ştiţi, a fost ca nici la optsprezece Ani, să n-am nimic de domnişoară Într-a firii-mi netezime rece, Luminând cu gheaţă în afară. Nici apoi, cu gingăşii de doamnă N-am şiut să strălucesc în lume. Numai gând m-am vrut, domn şi în toamnă Peste ofilire, ceaţă, brume. Ce-am pierdut, e scris ca toţi să piardă, Ce-am păstrat e viaţa-mi din cuvinte. Gând fiind ce poate-n veci să ardă, Mă consider tot ca înainte: Gând ca o fântână de dorinţe, Gând îmbucurat de ani şi clipă, Cuget suferind de neştiinţe, Pătimind de jind, greşind din pripă. Dac-am fost astfel nu-mi pare bine, Dac-am fost astfel nici rău nu-mi pare, Ştiu la bucurie cât pot ţine, Ştiu cât pot să-ndur dacă mă doare. Sunt mai aspră decât ţărâna arsă-n Secete şi tare cum e dalta. Fac ce zic. Nu mi-am permis vreo farsă. Nici cu viaţa mea şi nici cu alta. Nu sunt o plăcută companie, – Nici cu mine nu-s amic la toartă. Iute mă orbeşte vreo mânie Şi atât de iubirea-mi iartă. Nu prea-s dăruită cu ambiţii, (Nici n-am vrut aşa o procopseală!) Ce fac eu nu ştie de condiţii, De grăbire, teamă, timp ori fală. N-am fost dăruită cu dulceaţă, Nici cu farmec, nici c-o vrajă-anume. N-am luat nimic uşor din viaţă Şi-am întors un chip curat în lume. Ce va fi fiind de-aci-nainte De pe-acum în mine se strecoară Viaţa scursă, sânge, în cuvinte, Ca să moară, ori să nu moară. |