* * * Din umbra mea culorile lumii Le văd mai bine, potopite de lumină. Strălucire, splendoare! La capătul privirii, eu însumi Printre văpăi, lujere, frunze, sunt floare. Oceanul acela albastru de sus E chiar sufletul meu Care niciodată n-a fost altceva Decât un dor de albastru, Unduind către cele nemuritoare. Viaţa mea care face şi ea cât un fluture, De-nduioşare, de-ar uita să se scuture! |