E-ADEVĂRAT
Cum iar stă ceru-a ploaie, cum vântul iarăşi bate De nu mai ştii de-i toamnă ori primăvară,-n toate Fiind o-ncurcătură de vârste şi de semne, Nelinişti rod din mine cum cariul roade-n lemne, Şi nu le ştiu motivul precis, într-o-ncâlceală De spaime sângerânde haotic se răscoală Şi-n ploaia care curge şi-n vântul care geme, Aud, tunând, un hohot de râs: Vedeţi, se teme! E-adevărat, simt laţul, cuţitul, ochiul rece Al unei arme-ascunse ce ţinta şi-o petrece, Simt febra bolii sumbre, simt strania-ntâmplare Venind spre mine-n goană cu roţi strălucitoare... Şi toate de departe şi de demult se-adună (Cum din seninul zilei nori vineţi de furtună) Din tinerele timpuri ce se-ncărcau de umbre. Pe cerul primăverii ascuns al toamnei plumb e. Să îmi aduc aminte ce viu mi-era avântul? Un anotimp roteşte deasupra mea pământul Necruţător şi rece, ameţitor, fierbinte – În urmă-mi tot nelinişti, tot spaime înainte. E-adevărat, văd semne în tot ce mă-nconjoară – Şi iarnă-i pentru mine ce pentru alţii-i vară, La fel mi-e frig şi-n soare şi-n ceaţă plumburie, Ades privesc în mine c-un ochi de nebunie Şi ochiu-acesta vede ceva cumplit. În vise Developez imagini ce nu pot fi descrise, Coşmare tulburate-nainte de-a se stinge, Lăsând o ceaţă-n minte, o drojdie în sânge. Timpul în mine roade cum cariul roade-n lemne, Ar trebui ca spaima spre grabă să mă-ndemne, De orice faptă însă o milă mă cuprinde – M-aş naşte înc-o dată, cu tot ce-s azi m-aş vinde. Şi cade ploaia toamnei, a primăverii... bate Vântul la fel în ramuri cu floare sau uscate. Mai umblu, mă răsuflu, mai tremur înc-o vreme Şi mai ascult un hohot de râs: Vedeţi, se teme! |