OARE, MI-AR FI PLĂCUT...
Poate mi-ar fi plăcut să fiu un copac, poate mi-ar fi plăcut să fiu o floare, poate chiar o piatră, prin veac, dormind somnul cel mare... Poate mi-ar fi plăcut să fiu râu, poate-mi pria ca secure; poate mi-ar fi plăcut să fiu calului frâu, ori capcană-n pădure... Dar ce vis, ce coşmar să fii peşte în râu, Dar ce vis, ce coşmar să fii pom sub secure, dar ce vis, ce coşmar să fii calului frâu, ori un cerb hăituit şi ucis în pădure! Şi al pietrelor somn, cât de sumbru destin! A fi calului frâu, cât de josnică soartă! Ce ruşine a fi o capcană, ce chin! Să le ştii toate-acestea, cât de tragică artă! Să fi fost altceva, să fi fost într-alt fel! Când în toate-s şi eu, când în mine sunt toate, Ce-ar fi fost ca să fiu? Zornăind, pe-un inel Am la brâu ale sorţilor chei argintate. Eu pe rând le încerc, porţi deschid şi închid – Am trăit mii de vieţi pe-acest astru de patimi. Mă iubesc, mă urăsc, mă accept, mă desfid, Viaţa mea-i un surâs printr-o ceaţă de lacrimi... Oare mi-ar fi plăcut să fiu un copac? Oare mi-ar fi plăcut să fiu o floare? N-aş fi visat mereu, chinuit, fără leac, O altfel de stare? |