RAI
Departe foarte, nu ştiu în ce parte, Bunica mea îşi duce vechea soarte... Se scoală în zori, deretică şi coase, Frământă pâinea, spală, freacă vase, Sapă-n grădină, altoieşte merii, Binecuvântă iarna, ziua verii, Şi când mai lasă grijile deoparte, Doarme puţin în umbra ei de moarte... Dacă acuma vreau s-o am în minte Evoc întâi mireasma ei cuminte De rufă albă şi uscată-n soare, De busuioc ţinut între ştergare, Şi într-un vis o rog să îmi răsară În vioria umbră din cămară Unde pe rafturi, în adânci chisele, Încremenite în siropuri grele Caise aurii şi negre mure Dau semn că veşnicia n-o s-o-ndure, Ivindu-şi lacrima la suprafaţă Ca pe-o subţire pojghiţă de ghiaţă Ce creşte, se-adînceşte, se încheagă, Zaharisind încet chiseaua-ntreagă, Înceţoşându-le în limpezime Cu spaima că în rai nu intră nime... Stăpână pe o dulce-mpărăţie Bunica stă-ntr-această vecinicie Şi-n juru-i, aşteptându-mă pe mine Dulceţurile plâng cu-arome line Şi lacrimile lor zadarnic mi se Topesc încet sub pleoapele închise, Când mă adun din visul-amintire Mai sunt doar eu şi slova mea subţire. |